de moarte
Cad pe sânul Terei sfioase
Golul uliţelor stoarce
Şi transpiră ochiul meu…
Văd oameni obosiţi
Şi oboseala aia
Cum cu silinţă ne zărită
infectează preajma sa
Omul pleacă în casă
La acel micuţ prototip de soare
Şi-şi încălzeşte inima răcită.
Şi iarăşi ploaie… şi iarăşi ninge
Iarna aduce numai tusă şi febră
Ea ca şi omul ştie să plângă
Numai că
lacrimile ei conţin specifică algebră…
Un mod stupid de-mbrăţişări
Între natură şi pământ
Zăresc din dimineţe până-n sări
Prin pătrăţelul de frig obosit.
Şi tot trecând pe lângă blocuri
Şi tot privind fereastra ta
Iarna se-ntoarce în veche locuri
Iarna se zbate-n casa ta. .
***
Şi parcă văd cum sufletul răsuflă
Şi parcă simt cum bate inima
Aşa trăiesc, ducând o viaţă sumbră
Cu răzgândiri, cu tinereţea-n iad…
Şi tot adun puteri la încăpere
Şi tot mă rog să-i ţin la adăpost
Multe dureri ascund sub a mea piele,
Gândindu-mă cum este şi cum a fost.
Trăiesc sau vieţuiesc – nici nu mai ştiu eu
Şi cât mi-a mai rămas – e scris pe frunte
Noi toţi încet plecăm pe acel munte
Unde doar crizanteme cresc…
***
"Nimic nu e veşnic" ne constatează timpul cu glasul apăsat.
Eternitatea este fragmentul divinităţii.
Ea e egală c-o ipostază pretutindeni nedeclinată, neafirmativă, persistentă, poate chiar şi într-un anumit mod monotonă. Omul pe tot parcursul secolelor a fost un punctaj, un mic strop, pictat de mâina forţelor Atotputernicului, o minusculă picătură, care tindea spre fluviul necontenit, încercând să se încadreze în apele lui prin bibliografia cât trupească atât şi inmaterială. Spaţiul nemuritor este declinare materiei sfinte, dar cum se cunoaşte, universul uman n-are nicio măsură metafizică care l-ar putea ajutà să facă măcar un pas, din acei 10, pentru a trece în hotarele veşniciei. Poate doar limpezia rurală, sau fatală reprezintă acel proces al devamării şi aclimatizării în suprafaţa sub sigmă "rai". Din toate suspectele date şi se naşte dualitatea existenţei: o luptă de-a lungului pentru veşnicie.
***
Cine sunt eu ?..
Să stai tăcut,
ascultând vibraţia vorbelor zeeşti
Dânduşi seama că ai fost făcut
De ceva divin
Şi că mai eşti
Poate…e ceva metafizic
În semnificaţia cuvântului "creşti"
Oare, e-o cerinţă din zisul fizic
Să atingi cu orbeţea ochilor
parfumate c-o minimalizată infuzie de apă spirituală
O stea trecătoare, situată pe-o poală
Atât de fragedă, atât de reală…
Oare… eu sunt acel boţ de om
Ce nicioadată n-a gustat dulceaţa unui somn
Unei clipe negândite?
Oare eu sunt acea ruptură din copacul cu numele "singurătate?"
Oare, sunt precipitatul zilelor trecute şi uitate?
Cine sunt eu?
Dar ce reprezinţi tu?…
Nu ştiu…poate..
E doar lipsa somnului
Şi cugetelor proaste…
În mediul încunjător
Neascultător
Schimbător
Lipsit de minte…
Iată.. se naşte dimineaţa în geamul meu
Şi mă cuprinde…
***
Cine eu sunt fără tine?…
Umbră pe pământ…
Ce e dragostea în tine?
Soarele cel sfânt…
***
In capul meu
Trăieste chipul tău
În inimă – culoarea ochilor
Sunt trist....şi mă gândesc mereu
C-ai fost neîndeplinită a mea operă…
***
Dragostea nu e o ceaţă care dispare odată cu apariţia primei raze ale astrului ceresc…
E mai mult decât putem vedea și mai puţin decât ne putem închipui.
Nu e ceva divin și nici ceva demonic.
E o mare parte a omului.
Și cât încă mai există universul uman atât și poate zări lumina vieţii acest sentiment ultrasonic.
El nu trăiește în azi, ieri sau poate mâine ci se tăinuie în prosoapele calde ale sufletului tău.
El nu îţi împune hotare, nu-ţi spune ce și cum trebuie să alimentezi.
N-are nicio funcție fizică.
Amorul doar te roagă să-l păstrezi aidoma unei taine sacre și să n-o împarţi cu acei care niciodată nu și-au ars aripile în flacăra urbanizării spirituale adevărate.
Iubirea este unicul copil care te previne :" Am să vin fără știre…" Ea este un fizionomist valoros.
Numai ea te poate însufla în cerul senin și în acelaș timp, are o forţă neînsecată de-a te arunca în prăpastiile beznei…
Alegerea e după tine....
***
Eu mă uitam cum viaţa ta trecea
Şi timpul îşi lăsa pe faţă riduri.
Amurgul cum incet venea
La căpătâi
cu rânduri-rânduri
De galbenă
lumină
Dulce…
Ce te va duce
Cândva la culme
Spre
terasamentul
Incurabilor.
***
Cu glasul apăsat, cu coardele vocale
Am adunat mii ţipete în casă
S-auzi, iubito, cum inima sfioasă
Împetuos se zbate când mă doare…
* * *
Eu m-am trezit în plina goliciune a cuvintelor
Pe care tu mi-ai spus…
Clepsidra storcea veşmântul zilelor
Ce am trecut..
* * *
Tu m-ai rugat să tac,
Dar eu nu pot,
Deoarece tăcerea este disperare..
***
E ora trei…şi mă gândesc că ar fi bine să dorm
Dar mie deloc nu mi-e somn
Dorinţa de a pleca în tărâmul lui Morfeu
Călăuzeşte ca un spirit de om
Inima mea insomnioasă…
* * *
Când vântul plânge
Bătând cu un toiag
În stecla ferestrei colorate
Eu mă trezesc, plutind în rece lac
Al zilelor uitate…
* * *
Ecoul nopţii evoca
Durerea inimii tăcute
Stam singur lângă geam
Și mă uitam
Cum trece vremea iute…
***
Tot ce-i mai cald, mai strălucitor....
În urnă.
Capilarii se rupteau ca mătasa…
Eu atunci foarte mult îmi doream ca tu să mori
Și ca nimeni să nu vină la înmormântarea ta.
Toamna incendiilor sub picioare și mocrilă..
Mult noroi în ceafă și gânduri ..
Mâinile reci și o mulțime de cafea la dig.
Am plâns mult timp la telefon pentru tine…
Și-mi pare rău că aceste lacrimi au fost dedicate ţie…
Auzi?…
Povestește altora despre fabulele de prietenie.
Mi-am dat seama:
Nu mă cunoști deloc.
În umăr o pălitură.
Odată…
Strângere de mână
Odată..
…Trezește-te!..
Deja trebuie să schimbi ceva.
Într-adevăr!
În scris.
Și verbal.
Povestește la
mii de pereţii
cât de rău te simți.
Ei vor crede.
Ei te simpatizează.
Numai pe mine deja
Prea mult m-a durut..
Și este prea târziu
Și-mi e prea dureros
pentru a mai spune ceva ţie…
Știi....
Nu…
Nici într-o măsură nu conştientizezi
Cum
Capilarele dinăuntru erau sfâșiate ca mătasa..
Tot Ce-i mai cald, mai strălucitor…
Am aruncat
În urnă....
Nimeni nu a venit la înmormântarea ta.
Pentru că ai murit.
Pur și simplu
înăuntrul meu.
Tu
Ai
Murit…
* * *
Universul îmi dăruie nopţi fără somn,
Speranţi fără aripi, poezii fără text,
Prea multe dureri pentru cap,
Cuvânt sec,
O clipă minusculă pentru să dorm.
Universul mă face pustiu la cuvinte
Din zori până-n seară mă clatină-n gând
Morsoc goliciunea cu aspra mea minte
Catânduşi norocul cel blând..
De-aş fi putut…
De-aş fi putut uita eu viaţa mea trecută
De-aş fi trăi-o ca un copac
N-aş fi afectat de-o maladie acută
M-aş impodobi cu întuneric întregul veac..
Aveam o stea strălucitoare' n suflet
ce veşnica lumină-mi emăna..
***
Din depărtări cu haos nevăzut
Din inchisori cu frig iernatic
Treceai cu faţa îngerului căzut
Mergeai cu pasul antipatic.
Stricai sistemele pasive
Urcai în capul tulburat
Ştergeai cuvinte agresive
Şi emănai îmbat…
***
Uită....!
Uită pe-acei
De cine-ai fost uitat
Lasă-i pe-acei
De cine-ai fost lăsat.
Închide-te de-acei
Cine de tine s-a închis
"Omoară-i" pe-acei
De cine-ai fost ucis.
Fii solitar
Ca praful de pe cărţi
Nu sta pe loc
Răsfrânge-te în părţi!
Fii toxic
ca iadul invidioşilor
Şi bun…
Ca inima moşilor…
Iubeşte aşa
Cum nimeni n-a iubit
Gândeşte aşa…
Cum nimeni n-a gândit
Fii om…
Şi-atât…
Greutăţile sunt un proces verbal…
În spaţiul al tău rural…
Fii singur....
***
Copilăria deveniseră o podoabă greu negociabilă.
Sufletul este aspiraţia vizualităţii remarcabile.
Tu – devii o nălucire fără
